Displazia de șold | Cornell University College of Veterinary Medicine

Printre diferitele afecțiuni fizice care pot compromite capacitatea unei pisici de a se deplasa liber în mediul înconjurător se numără o afecțiune ortopedică dureroasă numită displazie de șold (după cuvântul grecesc pentru „malformație”). În comparație cu apariția ei la câini și la oameni, afecțiunea este rară la feline. Dar, cu toate acestea, proprietarii de pisici ar trebui să fie conștienți de semnele sale clinice și de modalitățile prin care handicapul poate fi gestionat în cazul în care acesta ar apărea.

Afecțiunea este o malformație moștenită genetic a articulației sferice care leagă osul coapsei (femurul) pisicii de șold. În acest caz, „bila” este capătul superior noduros (capul femural) al osului coapsei, în timp ce „soclul” este o cavitate în formă de cupă (acetabulum) situată la capătul inferior al osului șoldului. La un animal cu o formă normală, capul femural, deși se potrivește perfect în acetabul, este suficient de liber să alunece și să se rotească parțial pentru a permite pisicii să se întindă, să se ridice în picioare, să se cațere în copaci, să alerge după șoareci și așa mai departe.

La o pisică cu displazie de șold, bila și cavitatea sunt nealiniate și libere, ceea ce împiedică capul femural să se miște fără probleme. Această dislocare parțială, numită subluxație, face ca capul femural și acetabulul să se lovească și să se macine unul de celălalt. În timp, uzura constantă face ca acetabulul să devină puțin adânc, iar capul femural să se uzeze, să se aplatize și să se deformeze, rezultând o slăbiciune incapacitantă a întregii articulații. În plus, traumatismele constante sunt susceptibile de a favoriza în cele din urmă osteoartrita, o afecțiune marcată de distrugerea treptată a cartilajului, țesutul cauciucat care servește în mod normal la amortizarea capetelor osoase.

Nu a fost identificată o cauză specifică a displaziei de șold la feline, deși se crede pe scară largă că această afecțiune are o componentă genetică, deoarece pare să fie mai răspândită la anumite rase, cum ar fi Maine Coons. Alți factori par să joace un rol cauzal în dezvoltarea handicapului; se crede, de exemplu, că obezitatea crește semnificativ presiunea asupra structurilor de susținere a șoldului și, prin urmare, poate contribui la o uzură excesivă a articulației. Deocamdată, însă, medicii veterinari sunt în general de acord că singura modalitate de a preveni displazia de șold ar fi evitarea reproducerii pisicilor despre care se crede că sunt predispuse genetic la această afecțiune.

Semnele clinice ale displaziei de șold la feline includ șchiopătarea sau alte dificultăți aparente în mers, evitarea activității fizice, exprimarea durerii dacă șoldul este atins și linsul sau mestecatul persistent în zona șoldului. Un diagnostic definitiv al afecțiunii poate fi obținut printr-o radiografie a unei articulații a șoldului aparent dureroase.

Opțiunile sunt limitate atunci când vine vorba de prevenirea sau tratarea displaziei de șold la feline. „Asigurați-vă că pisica dumneavoastră nu este supraponderală”, sfătuiește Ursula Krotscheck, DVM, profesor asistent de chirurgie a animalelor mici la Colegiul de Medicină Veterinară al Universității Cornell, „și încurajați exercițiile fizice pentru a menține mușchii șoldului puternici. Încercați să convingeți animalul să sară pe tejghea pentru a-și lua mâncarea, de exemplu, sau ascundeți mâncarea sub o canapea, astfel încât să fie nevoit să se ghemuiască pentru a o găsi.” De asemenea, spune ea, un medic veterinar poate recomanda utilizarea anumitor medicamente antiinflamatorii, precum și suplimente alimentare care conțin glucozamină și condroitină, compuși care pot ajuta la menținerea rezistenței țesuturilor conjunctive ale animalului.

Există, de asemenea, opțiuni chirurgicale pentru ameliorarea cazurilor avansate de displazie de șold. O opțiune, de exemplu, este așa-numita microînlocuire totală a șoldului, în care articulația șoldului este îndepărtată și înlocuită cu un dispozitiv artificial. Sau, subliniază Dr. Krotscheck, „se poate îndepărta doar capul femural – partea cu bilă a articulației sferice a șoldului – și nu se înlocuiește. Mușchii care țin în mod normal aceste componente ale șoldului vor continua, în esență, să își facă treaba, dar fără contactul dureros os pe os. Deși pisica poate avea o șchiopătare mecanică și membrul afectat poate fi un pic mai scurt după operație, piciorul va avea o amplitudine de mișcare aproape normală și o funcție excelentă. Animalul va putea să stea în șezut, să alerge, să sară și să se angajeze în comportamentul normal al pisicii.”

.