9 poezii de Sarah Kay pe care să le împărtășești cu cineva care îți dă sentimente

Pentru atunci când știi că ești rănit, fericit, confuz, atât de îndrăgostit și ai atât de multe lucruri de spus încât poezia este singura cale de urmat.

„Dragostea nu este cine te așteptai, dragostea nu este cine poți prezice. Poate că dragostea este în New York, deja adormită; Tu ești în California, Australia, complet treaz. Poate că dragostea este întotdeauna în fusul orar greșit. Poate că dragostea nu este pregătită pentru tine. Poate că tu nu ești pregătit pentru dragoste. Poate că dragostea pur și simplu nu e genul care să se căsătorească. Poate că următoarea dată când vei vedea dragostea este la douăzeci de ani după divorț, dragostea este mai bătrână acum, dar la fel de frumoasă cum ți-ai amintit. Poate că dragostea este acolo doar pentru o lună. Poate că dragostea este acolo pentru fiecare foc de artificii, fiecare petrecere aniversară, fiecare vizită la spital. Poate că dragostea rămâne – poate că dragostea nu poate. Poate că dragostea nu ar trebui.

Dragostea sosește exact atunci când dragostea trebuie,
Și dragostea pleacă exact atunci când trebuie.
Când dragostea sosește, spune: „Bine ai venit. Fă-te comodă.”
Dacă dragostea pleacă, roag-o să lase ușa deschisă în urma ei.
Închideți muzica, ascultați liniștea, șoptiți,
„Mulțumesc că ați trecut pe aici.””

Vezi poemul complet aici.

Tipul

„Nu-ți pierde timpul întrebându-te dacă ești genul de femeie pe care bărbații o vor răni
Dacă te lasă cu o alarmă de mașină în inimă, înveți să cânți alături de el
Este greu să încetezi să mai iubești oceanul
Chiar și după ce te-a lăsat gâfâind, sărat
Așa că iartă-te pentru deciziile pe care le-ai luat
Cele pe care încă le numești greșeli când îi învelești seara

Și să știi asta:
Să știi că ești genul de femeie care caută un loc pe care să-l numească al tău
Lasă statuile să se prăbușească
Tu ai fost întotdeauna locul
Ești genul de femeie care îl poate construi singură
Te-ai născut să construiești”

Vezi poemul integral aici.

Still Here

„Pot să ne dea tot ce au
Dar nu ne vor distruge, nu atâta timp cât eu sunt încă aici
Am umblat pe acești pantofi până când sunt subțiri
Am rătăcit jumătate de lume și m-am întors înapoi
Calea e lungă, noaptea e rece când sunt singur
Fata ta luminată de lampa de pe hol e modul în care știu că sunt acasă
Încă sunt aici, still here”

Vezi poemul integral aici.

Scaunul

„Am învățat că lucrurile nu se întâmplă și apoi dispar.
După ce se întâmplă, ele sunt încă aici.
Și poți să mergi mai departe și să le uiți, dar ele încă există undeva.
Așa că nu contează cât de departe le lași în urmă, ele încă te așteaptă acolo.
Aceasta este casa în care am crescut, dar nu este casa mea.
Și fără acel eșafodaj, acestor pereți le este greu să stea în picioare singuri.”

Vezi poemul integral aici.

Private Parts

„Nu a existat secret pe care să nu i-l spun, nu a existat moment pe care să nu-l împărtășesc.
Nu am crescut, am crescut înăuntru, ca o iederă înfășurată,
modelându-ne unul pe celălalt în yin și yang perfecți.
Ne-am sărutat cu gurile deschise, respirând expirația lui în inspirația mea.
Am fi putut supraviețui sub apă sau în spațiul cosmic, respirând doar respirația pe care o schimbam.

Am silabisit iubirea, g-i-v-e, nu am vrut niciodată să-mi ascund corpul de el –
dacă aș fi putut, aș fi dat totul cu tot cu restul din mine.
Nu știam că e posibil să păstrez unele lucruri pentru mine.”

Vezi poemul integral aici.

Cea mai proastă poezie

„Refuz să-mi las cuvintele să se scufunde la asemenea niveluri de atrocitate,
refuz să mă supun „Trandafirii sunt roșii, violetele sunt albastre, poezia mea e de rahat și totul datorită ție!” Dar tu îmi transformi creierul în terci și e atât de greu să nu-mi las gândurile să fugă
în momente de romantism ridicol și metafore irelevante ca-
înmuindu-mi limba și mâinile în cutia de vopsea a minții mele,
mi stropesc pe pereți galoane lipicioase de gânduri,
și apoi privesc cum restul lumii încearcă să dea un sens pălăvrăgelilor mele bolnave de dragoste,
vin cu creioane negre și încearcă să lege punctele,
formând constelații artificiale din gândurile mele fără sens…”

Vezi poemul integral aici.

Cărți poștale

„Există vreun cuvânt pentru momentul în care câștigi la tras de sfori,
când greutatea cedează și toată frânghia în plus se prăbușește spre tine?
Cum, chiar dacă ai câștigat, tot te trezești cu genunchii plini de noroi și cu zgârieturi pe mâini? Există un cuvânt pentru asta? Mi-aș dori să existe.
L-aș fi spus, când am fi fost în sfârșit singuri împreună pe canapeaua ta,
nici unul dintre noi nu mai avea nimic de spus.
Chiar și acum, trimit scrisori în spațiu,
sperând că vreun poștaș de undeva îți va da de urmă,
și te va recunoaște din descrierile din poemele mele,
că îți va pune teancul de scrisori în mâini și îți va spune,
„Există o fată care încă îți scrie. Ea nu știe cum să nu o facă.””

Vezi poemul complet aici.

Băiat visător

„Când te-am întrebat în sfârșit dacă ai vrea să te întâlnești cu băieți, mi-am ținut respirația în timp ce te gândeai la asta pentru un moment lung și liniștit.
„Nu am întâlnit încă niciunul cu care aș vrea să mă întâlnesc”, ai spus. „Iar acum, sunt destul de îndrăgostită de tine, dacă nu te deranjează.”
Și uite așa, nu mai tânjeam după limbajul de care credeam că am nevoie.
Și tot așa, o mână s-a întins înapoi într-un vis îndepărtat și a spus: „haideți atunci, avem o fecioară de salvat”.
Cred că ceea ce vreau să spun este că mă faci să mă simt ca un băiat, ca băiatul care am fost întotdeauna.

Noaptea, mă cațăr în copaci și port pantaloni scurți cargo. Fur clădiri și fac focuri.
Când mă trezesc sunt ghemuit pe spatele tău, cea mai fericită lingură mare din sertarul meu.
Ești gol și cu respirația grea, bărbatul pe care îl iubesc.
Îți îmbrățișez trupul ca pe un dar ce este, și mă scufund în siguranță înapoi în vise.”

Vezi poemul complet aici.

Dacă ar trebui să am o fiică

„O să învețe că viața asta te va lovi,
dur, în față, va aștepta să te ridici ca să-ți dea un șut în stomac.
Dar să ți se ia vântul din tine este singurul mod de a-ți reaminti plămânilor cât de mult le place gustul aerului.
Este o rană, aici, care nu poate fi reparată cu pansamente sau poezie,
așa că prima dată când își va da seama că Wonder-woman nu mai vine,
mă voi asigura că va ști că nu trebuie să poarte pelerina de una singură.
Pentru că oricât de mult ți-ai întinde degetele,
mâinile tale vor fi întotdeauna prea mici pentru a prinde toată durerea pe care vrei să o vindeci.
Crede-mă, am încercat.”

Vezi poezia integrală aici.

P.S. Alături de poezii, împărtășește-ți dragostea pentru Mama Pământ dăruind copaci celui care îți dă sentimente – https://forestnation.com/shop/product-category/tree-gifts/love/ – plantăm 10 copaci potriviți pentru fiecare copac pe care îl dăruiești!

.